Dezamăgirea față de oamenii din Biserică apare cel mai adesea atunci când ne așteptăm să vedem în ei o sfințenie deja dobândită. Însă Biserica nu este o adunare de oameni fără păcat, ci un spital duhovnicesc în care fiecare om luptă cu patimile, greșelile și slăbiciunile sale. De aceea, neajunsurile unor oameni nu trebuie să-L ascundă de privirea noastră pe Hristos, pentru Care venim la biserică.
În același timp, este de folos să ne privim pe noi înșine prin ochii celor care se află alături de noi în biserică și să ne întrebăm: nu cumva suntem chiar noi pentru cineva pricină de dezamăgire?
Trebuie să răspundem cu sinceritate la întrebarea cât de mult credința și viața noastră corespund învățăturii Evangheliei și ce trebuie să schimbăm în alcătuirea sufletului nostru pentru a învăța să vedem în cei din jur chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar nu motive de poticnire și osândire.
Avva Antonie cel Mare, fiind odată nedumerit de adâncimea Proniei dumnezeiești și a judecăților lui Dumnezeu, s-a rugat și a zis:
„Doamne! De ce unii oameni ajung la bătrânețe și la neputință, iar alții mor încă din copilărie? De ce unii sunt săraci, iar alții bogați? De ce tiranii și cei răi prosperă și se bucură de multe bunuri pământești, iar cei drepți sunt apăsați de necazuri și sărăcie?”
Mult timp a cugetat astfel, iar apoi i s-a făcut auzit un glas:
„Antonie! Ia aminte la tine însuți și nu cerceta judecățile lui Dumnezeu, căci aceasta este vătămătoare sufletului.”
Așa cum Sfântul Antonie a învățat să nu cerceteze tainele nepătrunse ale judecăților lui Dumnezeu, tot astfel și nouă ne este mai de folos să ne îngrijim de propria îndreptare decât să ne ocupăm neîncetat de neajunsurile celor din jur.
Sfinții Părinți spun că Biserica de pe pământ nu este o comunitate a celor deja sfinți, ci a celor care se sfințesc, adică a oamenilor care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se străduiesc să împlinească în viața lor chemarea Domnului: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt” (Levitic 11, 45).
Acesta este un drum foarte greu, pe care nimeni nu îl poate parcurge fără căderi. De aceea, atunci când întâlnim slăbiciuni omenești în mediul bisericesc, nu trebuie să ne pierdem credința în Biserică. Mai bine să ne amintim că toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu și că ne aflăm doar la începutul drumului spre desăvârșire.
Tocmai de aceea trebuie să privim înainte de toate la propriile noastre neajunsuri, să învățăm răbdarea și îngăduința față de aproapele, pentru a nu ne dezamăgi de oameni și a nu pierde ceea ce este esențial: năzuința către Hristos.