Am corectat punctuația și timpurile verbale și am îmbunătățit puțin formulările.
Odată, doi prieteni săraci s-au întins pe iarba moale a câmpului și au început să vorbească despre una și despre alta. S-a întunecat. Cerul era presărat cu o mulțime de stele.
Unul dintre săraci a privit câmpul și a spus:
— Of, de-ar fi câmpul acesta al meu, aș crește măgari!
— Iar eu aș avea atâtea oi câte stele sunt pe cer! — începu să viseze celălalt.
— Dar unde vei paște o asemenea mulțime de oi? Pe câmpul meu, cumva? Vrei să-mi lași măgarii fără iarbă? — întrebă primul.
— Adică măgarii tăi trebuie să pască, iar oile mele — nu?! — se supără celălalt.
— Nu-ți voi permite să-ți paști oile pe câmpul meu! — strigă primul.
— Dacă nu-mi vei permite, te voi alunga cu forța și pe tine, și pe măgarii tăi!
Din vorbă în vorbă, s-a iscat o ceartă. Prietenii au început să se lovească fără milă cu pumnii.
Un om care trecea pe acolo i-a întrebat:
— De ce vă bateți? Ce nu ați putut împărți?
Prietenii i-au povestit din ce cauză se certaseră.
— Aveți minte din belșug! — râse călătorul. — V-ați stâlcit unul pe altul în bătaie fără niciun motiv.
