Mirosul, asemenea celorlalte simțuri ale omului, nu este în sine o sursă a păcatului. Păcatul apare atunci când un miros devine prilej pentru gânduri rele, dorințe pătimașe, judecarea aproapelui sau fapte necuvenite.
Odată, un tânăr monah l-a întrebat pe un stareț:
— Părinte, înțeleg cum se poate păcătui prin auz, văz sau pipăit. Dar oare se poate păcătui și cu nasul?
— Se poate, i-a răspuns starețul zâmbind, dacă ți-l bagi unde nu-ți fierbe oala.
Această istorioară ne amintește de curiozitatea deșartă și de amestecul în viața altora. Însă și prin simțul mirosului se pot trezi în om diferite patimi.
Lăcomia pântecelui — atunci când omul se desfată în mod voit cu mirosul mâncării, își stârnește pofta și dorința de a încălca postul sau înfrânarea.
Slava deșartă și mândria — atunci când parfumurile scumpe sau aromele sunt folosite în primul rând pentru a evidenția statutul, a atrage atenția și a stârni admirația celor din jur.
Iubirea de plăceri — atașamentul excesiv față de aromele plăcute, confortul trupesc și desfătările simțurilor.
Gândurile necurate — atunci când un parfum este folosit în mod conștient pentru a stârni patima sau pentru a ispiti o altă persoană.
Dezgustul și judecarea aproapelui — manifestarea antipatiei, a disprețului sau a batjocurii față de oamenii de la care, din cauza vârstei, a bolii, a condițiilor grele de viață sau a altor împrejurări, poate proveni un miros neplăcut.
Așadar, omul nu păcătuiește prin miros atunci când simte pur și simplu o aromă plăcută sau neplăcută, ci atunci când îngăduie ca această senzație să trezească și să întărească în el lăcomia pântecelui, slava deșartă, dorințele necurate, dezgustul sau judecarea aproapelui.