Mirosul, asemenea celorlalte simțuri ale omului, nu este în sine o sursă a păcatului. Păcatul apare atunci când un miros devine prilej pentru gânduri rele, dorințe pătimașe, judecarea aproapelui sau fapte necuvenite.
Odată, un tânăr monah l-a întrebat pe un stareț:
— Părinte, înțeleg cum se poate păcătui prin auz, văz sau pipăit. Dar oare se poate păcătui și cu nasul?
— Se poate, i-a răspuns starețul zâmbind, dacă ți-l bagi unde nu-ți fierbe oala.
Această istorioară ne amintește de curiozitatea deșartă și de amestecul în viața altora. Însă și prin simțul mirosului se pot trezi în om diferite patimi.
Lăcomia pântecelui — atunci când omul se desfată în mod voit cu mirosul mâncării, își stârnește pofta și dorința de a încălca postul sau înfrânarea.
Slava deșartă și mândria — atunci când parfumurile scumpe sau aromele sunt folosite în primul rând pentru a evidenția statutul, a atrage atenția și a stârni admirația celor din jur.
Iubirea de plăceri — atașamentul excesiv față de aromele plăcute, confortul trupesc și desfătările simțurilor.
Gândurile necurate — atunci când un parfum este folosit în mod conștient pentru a stârni patima sau pentru a ispiti o altă persoană.
Dezgustul și judecarea aproapelui — manifestarea antipatiei, a disprețului sau a batjocurii față de oamenii de la care, din cauza vârstei, a bolii, a condițiilor grele de viață sau a altor împrejurări, poate proveni un miros neplăcut.
Așadar, omul nu păcătuiește prin miros atunci când simte pur și simplu o aromă plăcută sau neplăcută, ci atunci când îngăduie ca această senzație să trezească și să întărească în el lăcomia pântecelui, slava deșartă, dorințele necurate, dezgustul sau judecarea aproapelui.
Sergiu Sajin, licențiat în studii religioase