Mi se pare că boala și suferința ne sunt date de Dumnezeu pentru ca noi să ne putem elibera de acea atașare față de viață care nu ne mai permite să privim spre viitor cu deschidere și cu speranță.
Dacă totul ar fi desăvârșit, nu am avea puterea sufletească să ne desprindem de această desăvârșire. Dar desăvârșirea pe care o avem pe pământ este atât de departe de plinătatea pe care o putem primi în Dumnezeu!
Și mi se pare că oamenii care sunt bolnavi mult timp trebuie ajutați în două lucruri.
În primul rând, în ceea ce tocmai am spus: să fie ajutați să înțeleagă că Dumnezeu îi eliberează acum din robie, le dă posibilitatea să nu se mai lege de o viață care este atât de chinuitoare, dureroasă, și le dă posibilitatea să privească în altă direcție — spre locul unde nu vor mai fi nici durere, nici suferință, nici teamă, unde se va deschide o ușă și ei se vor afla în fața Mântuitorului Hristos Însuși, Care a trecut El Însuși prin toate acestea.
Căci Hristos, prin voia Sa bună, a intrat în viața în care domnesc moartea și suferința și pierderea lui Dumnezeu, iar prin moartea noastră, luând asupra Sa întreaga noastră natură omenească și muritoare, S-a întors în sfera veșniciei dumnezeiești; acesta este singurul drum care ne eliberează de tot ceea ce ne face robi și captivi.
Iar al doilea lucru (și acesta mi se pare foarte important): atunci când suntem grav bolnavi sau ne apropiem de moarte, cei din jur au grijă de noi, iar adesea bolnavul suferă sufletește gândindu-se că a devenit o povară pentru ceilalți. Tocmai acest lucru trebuie să fie înlăturat din mintea celui bolnav.
El nu a devenit o povară. El a oferit unor oameni fericirea, posibilitatea de a-și arăta dragostea, umanitatea, de a-i fi tovarăși în ultima perioadă a vieții — spre veșnicie.
Cei bolnavi trebuie convinși că, atâta timp cât au fost sănătoși și puternici, au purtat grijă de alții, i-au ajutat, nu neapărat în boală, ci în viață; iar acum pot primi de la acești oameni dragostea pe care ei înșiși au semănat-o în sufletele lor și le pot da ocazia să-și arate dragostea și recunoștința.
Când refuzăm în timpul bolii ajutorul altora, îi lipsim de cea mai mare fericire — aceea de a ne iubi până la capăt. Și aceasta nu se referă doar la rudele noastre, ci la orice om care răspunde față de noi.
Cred că dacă cel care îngrijește un muribund ar putea trăi cele ce i se întâmplă acestuia, stând pur și simplu lângă el, fără să adauge nimic de la sine, ci fiind doar el însuși transparent, tăcut, cât mai profund, atunci ar vedea cum acest om este mai întâi orb față de veșnicie, ca și cum ar fi închis de propria sa trupescitate și omenie.
Treptat, toate acestea devin mai transparente, iar muribundul începe să vadă o altă lume. La început, cred, o lume întunecată, iar apoi, deodată, lumina veșniciei.
Eu am trăit o astfel de experiență: m-au rugat să stau lângă o bătrână în timp ce murea. Era atât de evident că mai întâi s-a desprins de viața temporară, trupească și socială (era foarte prinsă de viața pământească; avea 98 de ani și, din adâncul patului ei, se ocupa de afacerile sale comerciale).
Apoi, treptat, toate acestea au dispărut, și deodată ea a văzut lumea întunecată, lumea demonică…
Și în această lume a intrat lumina lui Dumnezeu — iar întreaga lume demonică s-a risipit, iar ea a intrat în veșnicie. Nu pot uita aceasta; eram atunci tânăr, student în primul sau al doilea an la facultatea de medicină, și aceasta a rămas în mine.
De aceea, tinerii care îngrijesc bolnavii, pe lângă faptul că le oferă acestora posibilitatea de a primi cu recunoștință și deschidere iubirea care li se dă — ceea ce este foarte important — pot să stea cu ei în clipa în care bolnavul nu mai poate spune nimic despre ceea ce trăiește sau simte, dar știu că atunci se petrece trecerea, și să rămână cu el în tot acest timp al trecerii.
Sursa: pravmir.ru