Săptămâna a 17-a după Cincizecime
Post: da
Dezlegare la ulei
Glasul al 7-lea
Sfintele Mucenițe și surori: Minodora, Mitrodora şi Nimfodora din Bitinia, care au pătimit în timpul împăratului Maximian (+304). Sfânta Pulheria împărăteasa, sora împăratului Teodosie cel Mic (+453). Sfinţii Apostoli din cei 70: Apelie (Appeles) din Smirna, Luca (Lucius), arhiepiscop în Laodiceea Siriei şi Climent (Clement), episcopul Sardiei (I). Sfântul Cuvios Pavel Cel Ascultător („fiul ascultării”) de la Pecerska (XIII).
La 23 septembrie (10 septembrie după stilul vechi), Biserica le pomenește pe Sfintele Mucenițe Minodora, Mitrodora și Nimfodora.
Cele trei surori după trup au trăit în Bitinia, o regiune din Asia Mică, și au ales o viață retrasă, închinată lui Dumnezeu. Ele și-au păstrat fecioria și își petreceau vremea în post și rugăciune. Potrivit Vieții lor, vestea despre nevoințele celor trei surori s-a răspândit în împrejurimi după ce, prin rugăciunile lor, au început să se săvârșească vindecări ale bolnavilor.
Mucenicia surorilor datează de la începutul secolului al IV-lea, din vremea ultimelor mari persecuții împotriva creștinilor din Imperiul Roman. Dregătorul Bitiniei, Fronton, a poruncit ca ele să fie aduse la judecată și, la început, a încercat să le determine să se lepede de Hristos, promițându-le cinste, bogății și căsătorii avantajoase. Surorile au refuzat însă să aducă jertfe zeilor păgâni.
Prima supusă chinurilor a fost sora cea mai mare, Minodora. După câteva zile, trupul ei a fost arătat Mitrodorei și Nimfodorei, în speranța că soarta surorii lor le va înspăimânta. Amândouă au rămas însă statornice în mărturisirea credinței. Mitrodora și Nimfodora au primit, la rândul lor, moarte mucenicească.
Tradiția hagiografică subliniază în mod deosebit unitatea duhovnicească a celor trei surori. Ele nu erau legate doar prin rudenia trupească: împreună au ales calea slujirii lui Dumnezeu și împreună au rămas credincioase lui Hristos în fața suferințelor. Acest gând se regăsește și în imnografia Bisericii, unde nevoința celor trei mucenițe este pusă în legătură cu mărturisirea Sfintei Treimi.
Potrivit tradiției, după moartea lor mucenicească, trupurile surorilor urmau să fie arse, însă o ploaie puternică a stins focul. Creștinii le-au îngropat împreună în apropierea așa-numitelor Izvoare Calde din Pitia, în Bitinia. Tradiția ortodoxă de mai târziu amintește, de asemenea, despre cinstirea unor părticele din moaștele lor la Sfântul Munte Athos.
Fapt interesant: toate cele trei nume sunt de origine greacă și conțin elementul dōron — „dar”. Numele Minodora este tâlcuit de obicei ca „darul lunii”, Mitrodora — „darul mamei”, iar Nimfodora este legat de grecescul nymphē — „mireasă” sau „nimfă”, putând fi înțeles ca „darul miresei”. Asemănarea sonoră a numelor celor trei surori capătă o expresivitate aparte în lumina vieții și a muceniciei pe care le-au împărtășit.
În aceeași zi, Biserica îl pomenește și pe Cuviosul Ioasaf Kamenski, numit și Spaso-Kubenski, care în lume a fost cneazul Andrei. La vârsta de aproximativ douăzeci de ani, el a părăsit viața princiară și a primit tunderea în monahism la Mănăstirea Spaso-Kamenski, de pe lacul Kubenskoe. Potrivit Vieții sale, Cuviosul s-a remarcat prin ascultare, post, rugăciune și dragoste pentru lectura duhovnicească. Viața sa monahală a durat doar aproximativ cinci ani. Cuviosul Ioasaf s-a mutat la Domnul la 10 septembrie 1453.
Astfel, pomenirea acestei zile unește două epoci foarte diferite și două forme distincte ale nevoinței creștine. Minodora, Mitrodora și Nimfodora L-au mărturisit pe Hristos în fața chinurilor, iar cneazul Andrei a renunțat de bunăvoie la rangul său înalt pentru viața monahală. În ambele cazuri, esențială rămâne alegerea a ceea ce omul socotește cu adevărat nepieritor.
Istoria Bisericii din Moldova în secolul al XX-lea a păstrat, de asemenea, numeroase mărturii despre oameni care au continuat să-și mărturisească credința în condițiile politicii antireligioase, ale închiderii bisericilor și ale presiunilor exercitate asupra vieții bisericești. Nu toate numele lor sunt cunoscute și nici pe departe toți cei care au avut de suferit au fost proslăviți de Biserică în rândul sfinților. De aceea, ar fi greșit să-i numim în mod automat mucenici. Însă pomenirea mucenițelor din vechime ne amintește cât de important este să păstrăm cu grijă mărturiile despre cei care au apărat biserica, rugăciunea și dreptul de a rămâne creștini.
Redacția credinta.md