În Egipt trăia în singurătate un monah pustnic. După mulți ani de luptă cu el, diavolul i-a făgăduit că nu-l va mai ispiti dacă va săvârși unul dintre trei păcate. I-a propus să aleagă între omor, desfrânare și beție.
— Săvârșește unul dintre acestea, îi spunea diavolul. Ori ucide un om, ori cazi în desfrânare, ori îmbată-te o singură dată. După aceea nu te voi mai ispiti.
Pustnicul a început să cugete:
— A ucide un om este înfricoșător, căci acesta este un mare rău în sine și atrage pedeapsă atât după judecata lui Dumnezeu, cât și după legea omenească.
— A săvârși desfrânarea este rușinos. Este păcat să pierzi curăția trupului păstrată până acum și să te întinezi, nefiind încă părtaș unei asemenea necurății.
— Dar a mă îmbăta o singură dată pare a fi un păcat mai mic, căci omul își revine repede după somn. Așadar, mă voi duce să mă îmbăt, pentru ca diavolul să nu mă mai chinuiască și să pot trăi în pace în pustie.
Luând lucrul mâinilor sale, a plecat în cetate. După ce l-a vândut, a intrat într-o cârciumă și s-a îmbătat.
Prin lucrarea satanei, i s-a întâmplat să intre în vorbă cu o femeie desfrânată și lipsită de rușine. Fiind amăgit, a căzut cu ea în păcatul desfrânării.
În timp ce se afla cu acea femeie, a venit soțul ei. Găsindu-i împreună, a început să-l bată pe monah. Acesta, revenindu-și, s-a luptat cu bărbatul și, biruindu-l, l-a ucis.
Astfel, pustnicul a săvârșit toate cele trei păcate: desfrânarea și omorul, începând cu beția.
Păcatele de care se temea și pe care le disprețuia atunci când era treaz le-a săvârșit fără teamă în stare de beție și, prin aceasta, a pierdut osteneala multor ani de nevoință.
