Se spune că, odată, câțiva stareți de la Sfântul Munte Athos s-au întâlnit pentru a petrece puțin timp împreună și a vorbi despre cele duhovnicești.
Fiecare dintre ei avea în urmă mulți ani de viață monahală. Cunoscuseră rugăciunea și încercările, lupta cu propriile patimi, căderile și ridicările. Fiecare avea, cu siguranță, multe de povestit.
Stareții s-au așezat împreună.
A trecut ceva timp, dar nimeni nu începea să vorbească.
Unul ar fi putut spune ceva despre rugăciune. Altul — despre cum să treci prin încercări. Un al treilea ar fi putut da un sfat.
Dar fiecare se uita la ceilalți și se gândea:
„Cine sunt eu ca să-l învăț pe altul?”
Și au rămas în tăcere.
Nimeni nu încerca să arate că știe mai mult. Nimeni nu-și compara nevoința cu a celuilalt și nimeni nu se grăbea să dea povețe.
Fiecare își vedea mai întâi propriile slăbiciuni și îl privea cu respect pe fratele de lângă el.
Când a venit vremea să plece, stareții s-au ridicat, și-au luat rămas-bun și s-au întors la chiliile lor.
Aproape nimic nu fusese spus.
Și totuși, întâlnirea nu fusese fără folos. Fiecare a plecat cu pace în suflet.
Uneori credem că, dacă știm ce este bine, trebuie neapărat să o spunem și celuilalt. Vrem să explicăm, să îndreptăm, să dăm un sfat. Mai ales atunci când suntem convinși că avem dreptate.
Dar chiar și un cuvânt adevărat poate fi de prisos dacă este spus la timpul nepotrivit sau doar din dorința de a ne arăta dreptatea.
Uneori, omul care trece printr-o încercare nu are nevoie de sfaturi. Are nevoie doar ca cineva să-i fie alături.
Uneori este mai bine să nu ne grăbim să-l corectăm pe cel care a greșit, ci să-i dăm timp să-și vadă singur greșeala.
Iar alteori dragostea înseamnă pur și simplu să nu vorbim despre slăbiciunile altuia și să nu spunem mai departe ceea ce ne-a fost încredințat.
Desigur, tăcerea nu este întotdeauna o virtute.
Sunt momente când trebuie să avertizăm, să apărăm, să mângâiem sau să spunem adevărul. Atunci, a tăcea din teamă sau nepăsare nu mai înseamnă înțelepciune.
De aceea, adevărata înțelepciune nu stă doar în a ști să taci, ci în a înțelege când un cuvânt poate ajuta și când tăcerea este mai de folos.
Înainte de a spune ceva, ne putem întreba:
este cu adevărat nevoie de aceste cuvinte?
îl vor ajuta pe celălalt?
le spun din dragoste sau doar pentru că vreau să arăt că am dreptate?
Poate că, dacă ne-am pune mai des aceste întrebări, ar fi mai puține cuvinte de prisos și mai multă pace între noi.
Iar povestirea despre stareții athoniți ne amintește un lucru simplu: uneori, o tăcere smerită poate spune mai mult decât multe cuvinte.
Sergiu Sajin. Povestirea a fost alcătuită după motivul unei vechi tradiții monahale.