Trăia odată un om bogat, obișnuit să primească tot ceea ce își dorea. Își schimba casele, mâncărurile și distracțiile de îndată ce începeau să-l plictisească. La rostul vieții se gândea prea puțin: pentru el conta mai ales să-i fie bine, comod și plăcut.

După moarte, s-a trezit înaintea unor porți mari. I-a deschis un bătrân cu părul cărunt.

— Ce îți dorești să ai în viața veșnică?

Bogatul a început să înșire tot ceea ce îi plăcea: încăperi frumoase, mâncărurile preferate, muzică, cărți, liniște și posibilitatea de a schimba totul în jur după bunul său plac.

— Și să nu mă deranjeze nimeni fără să fie chemat, — a adăugat el.

Bătrânul i-a împlinit toate dorințele și i-a spus:

— Mă voi întoarce peste o mie de ani.

La început, bogatul era fericit. Orice dorință i se împlinea pe loc. Dar, cu timpul, chiar și cele mai bune mâncăruri nu-i mai aduceau bucurie, muzica îl plictisea, cărțile i se păreau toate la fel, iar priveliștile minunate deveniseră lipsite de farmec.

Atunci a cerut să aibă oaspeți.

Nu a venit nimeni.

A cerut măcar un om cu care să poată vorbi.

I-a răspuns doar tăcerea.

Anii treceau. Bogatul privea tot mai des spre pământ. Vedea o mamă stând lângă patul copilului bolnav, un sărac împărțindu-și ultima bucată de pâine, oameni care se iertau, se ajutau, se rugau și aveau grijă unii de alții.

La început doar privea. Apoi a început să-și amintească.

Și-a amintit de oamenii care veniseră la el după ajutor, iar el poruncise să li se spună că este ocupat. Și-a amintit de cel pe care ar fi putut să-l sprijine, dar pe lângă care trecuse nepăsător. Și-a amintit mesele încărcate cu bunătăți și pe cei aflați în nevoie, pe care aproape că nu-i observase.

Pentru prima dată i-a fost rușine nu pentru că pierduse ceva, ci pentru că trăise atât de mult numai pentru sine.

A înțeles că pe pământ fusese bogat, dar inima lui rămăsese săracă. Știa să primească, dar nu învățase să dăruiască. Știa să aleagă ce era mai bun pentru el, dar rareori se întrebase de ce avea nevoie aproapele.

Atunci i s-a descoperit un adevăr simplu: iubirea nu este o plăcere care apare la poruncă. A iubi înseamnă să ieși din cercul propriului „eu”, să-l vezi pe cel de lângă tine, să-i porți durerea, să-i împărtășești bucuria și să-i dăruiești timp, putere și inimă.

Și cu cât înțelegea mai limpede acest lucru, cu atât singurătatea lui devenea mai grea.

Avea totul — în afară de posibilitatea de a iubi. Totul — în afară de cineva căruia să-i slujească. Totul — în afară de ceea ce face sufletul cu adevărat viu.

După o mie de ani, bătrânul s-a întors.

— Ia-mă de aici! — a strigat bogatul. — Nu mai pot trăi numai pentru mine. Credeam că fericirea înseamnă ca toate să se facă după voia mea. Acum înțeleg că eu însumi mi-am făcut viața pustie. Nu mai vreau încă un palat, încă o masă aleasă sau încă un cântec. Dă-mi măcar posibilitatea să fac un bine, să cer iertare, să ajut pe cineva, să iubesc pe cineva.

Bătrânul l-a privit.

— Dar oare nu ai primit tot ceea ce ți-ai dorit?

Bogatul și-a plecat capul.

— Am primit. Și abia acum înțeleg că mi-am dorit lucrurile greșite.

— Ai vrut o lume în care totul să existe pentru tine.

— Da.

— Și ai primit-o.

Bogatul a tăcut multă vreme.

— Atunci scoate-mă din acest rai.

Bătrânul i-a răspuns încet:

— Dar cine ți-a spus că acesta este raiul?

Și atunci bogatul a înțeles: iadul nu începe doar acolo unde există durere. El poate începe și acolo unde omul se închide în sine, unde nu mai are nevoie de nimeni și unde totul slujește numai propriilor lui dorințe.

Pentru că sufletul trăiește prin iubire. Iar omul devine cu adevărat bogat numai atunci când învață să mulțumească, să dăruiască, să ierte și să vadă în celălalt nu un mijloc pentru propria fericire, ci pe aproapele său.

Povestirea a fost alcătuită de redacția Credinta.md, pornind de la motivele unei pilde duhovnicești răspândite.