Dumnezeu l-a creat pe om din iubire — nu pentru că ar fi avut nevoie de el, ci pentru ca omul să poată împărtăși plinătatea vieții dumnezeiești, să răspundă în mod liber iubirii Sale și să trăiască în comuniune cu El.
Crearea lumii și a omului a fost un act liber al lui Dumnezeu, nu urmarea vreunei necesități sau a nevoii de exprimare creatoare.
Dumnezeu Treime este plinătatea iubirii. Mai mult decât atât, Dumnezeu este Însăși Iubirea (1 Ioan 4:8). El nu are nevoie de nimeni, însă, din bunătatea Sa, a dorit să le dăruiască viață și altor ființe și să le facă părtașe bunătăților Sale.
Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului scria: „La început, Dumnezeu l-a creat pe Adam nu pentru că ar fi avut nevoie de om, ci pentru a avea asupra cui să reverse binefacerile Sale”.
Aceste cuvinte nu înseamnă că Dumnezeu avea nevoie de cineva căruia să-i dăruiască iubirea Sa. Dumnezeu este desăvârșit și nu are nevoie de nimic. Omul a fost creat spre binele său — pentru a primi darul vieții, a-L cunoaște pe Creatorul său și a găsi în comuniunea cu El plinătatea existenței.
Menirea omului nu era suferința și nici o existență pământească lipsită de sens, care se încheie cu moartea. Omul a fost chemat să-L cunoască pe Dumnezeu, să crească în iubire și să devină părtaș vieții veșnice.
Însă iubirea adevărată este imposibilă fără libertate. Nimeni nu poate fi silit să iubească. De aceea, Dumnezeu nu l-a creat pe om ca pe un „robot” lipsit de voință, ci ca pe o persoană liberă, capabilă să aleagă între bine și rău. Omul a primit posibilitatea de a răspunde de bunăvoie, prin iubirea sa, iubirii dumnezeiești și de a deveni prieten al lui Dumnezeu.
Odată cu libertatea a apărut și posibilitatea unei alegeri greșite. Omul putea să se îndrepte către Dumnezeu, dar putea și să se îndepărteze de El. Tocmai folosirea greșită a libertății a dus la căderea în păcat, ale cărei urmări au fost suferința și moartea.
După căderea în păcat, omului i-a devenit mult mai greu să aleagă binele. Despre aceasta vorbește Apostolul Pavel în Epistola către Romani: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7:19).
Cu toate acestea, Dumnezeu nu l-a lăsat pe om singur în fața păcatului și a morții. Întruparea Domnului Iisus Hristos și jertfa Sa pe Cruce au devenit cea mai măreață mărturie a iubirii Creatorului față de făptura Sa: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16).
Așadar, Dumnezeu l-a creat pe om pentru iubire, pentru comuniunea cu El și pentru viața veșnică. Chiar și după căderea în păcat, menirea noastră nu s-a schimbat. Fiecare om poate în continuare să se întoarcă la Dumnezeu, să primească ajutorul Său și să urmeze scopul principal al vieții sale — unirea cu Creatorul și moștenirea Împărăției Cerurilor.
Sergiu Sajin, licențiat în studii religioase