„Toate sunt după voia lui Dumnezeu” – această zicere este cunoscută tuturor. Creștinii o folosesc în cele mai diferite contexte, uneori potrivit, alteori nu tocmai. De cele mai multe ori, această frază este rostită în situații concrete. De pildă, unui om i se descoperă o boală oncologică. El spune: „Toate sunt după voia lui Dumnezeu”.
Să începem cu faptul că Sfinții Părinți au făcut întotdeauna o deosebire strictă între voia lui Dumnezeu și îngăduința lui Dumnezeu.
„Trebuie să fim neclintiți în credința că în lume nimic nu se întâmplă fără Dumnezeu, ci toate se petrec fie după voia Lui, fie după îngăduința Lui: anume, tot ceea ce este bun se săvârșește după voia Lui și cu ajutorul Lui, iar cele potrivnice se întâmplă numai prin îngăduința Lui, atunci când, pentru necurăția și împietrirea inimii noastre, Dumnezeu își retrage ocrotirea și îngăduie (dar nu binevoiește) ca diavolul sau patimile trupești necurate să stăpânească asupra noastră”, scrie Cuviosul Ioan Casian Romanul.
După cum vedem, Ioan Casian face o distincție clară între voia lui Dumnezeu și îngăduința Sa.
Aici ne confruntăm inevitabil cu un factor esențial: libertatea voinței omului. De ce a căzut Adam? Oare a dorit Dumnezeu aceasta, a fost aceasta voia Lui? Nicidecum! Aceasta a voit Adam, nu Dumnezeu.
Totuși, Dumnezeu a îngăduit să se întâmple aceasta, din pricina respectării libertății voinței omului. Cuviosul Ioan Damaschin spune astfel:
„Din cele ce sunt în puterea noastră, Dumnezeu voiește mai dinainte și aprobă faptele bune. Pe cele rele însă nu le voiește nici mai dinainte, nici după aceea, ci le îngăduie libertății voinței (omului)”.
Dacă am admite că Dumnezeu voiește răul care se săvârșește în lume, atunci El ar apărea înaintea noastră ca o ființă înfricoșătoare, care se bucură de suferința și moartea făpturilor Sale. Dar „Dumnezeu nu a făcut moartea și nu Se bucură de pierderea celor vii” (Înț. lui Solomon 1, 13).
Iar apostolul Ioan Teologul spune limpede că principiile care stăpânesc lumea – pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții – nu sunt de la Tatăl, ci de la oameni: „nu este de la Tatăl, ci din lumea aceasta” (1 Ioan 2, 16).
Gândul că în lume nu lucrează numai voia lui Dumnezeu, ci și cea satanică, pe care Domnul o îngăduie uneori, este confirmat și de Apostolul Pavel. El scrie în Epistola către Tesaloniceni: „De aceea am voit să venim la voi, eu Pavel, o dată și de două ori, dar ne-a împiedicat satana” (1 Tes. 2, 18).
Iar fericitul Teofilact tâlcuiește astfel:
„Ce spui? Satana împiedică? Da, căci aceasta nu era lucrarea lui Dumnezeu. În Epistola către Romani spune că Dumnezeu a împiedicat, iar Luca spune că Duhul i-a oprit; aici însă spune simplu că este lucrarea satanei, care aduce ispite puternice și neașteptate, desigur, cu îngăduința lui Dumnezeu”.
Mai convingător nici că se poate spune. Despre lucrările satanei în lume se poate citi mai pe larg în cartea lui Iov.
Așadar, în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți vedem că aceste două noțiuni trebuie deosebite cu strictețe și nicidecum amestecate. Pe baza celor de mai sus, putem formula două definiții:
• Voia lui Dumnezeu – este ceea ce Dumnezeu binevoiește, ceea ce dorește și la care conlucrează. De regulă, aceasta este binele. „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră” (1 Tes. 4, 3).
• Îngăduința lui Dumnezeu – este ceea ce Dumnezeu nu dorește, dar îngăduie să se întâmple din diferite pricini (de obicei, din cauza libertății omului).
Dumnezeu nu binevoiește niciodată răul. „Fiți sfinți, căci Eu sunt Sfânt, Domnul Dumnezeul vostru” (Lev. 11, 44). Dar El știe, în înțelepciunea Sa, să întoarcă răul spre bine și chiar să facă răul să slujească binelui. Totuși, El rămâne întotdeauna potrivnic răului.
Acest lucru îl confirmă și patriarhul Iosif: „Voi ați gândit rău împotriva mea, dar Dumnezeu l-a întors spre bine, ca să împlinească ceea ce este astăzi” (Fac. 50, 20). Cu alte cuvinte, Domnul a îngăduit acestea. Căci ceea ce au făcut frații lui Iosif – când au vrut să-l omoare (l-au aruncat în groapă și l-au vândut) – nu poate fi în niciun caz voia lui Dumnezeu.
Iosif a numit aceste fapte rău, iar răul nu poate fi atribuit bunăvoinței lui Dumnezeu. „Dumnezeu nu va îngădui niciodată răul dacă din el nu va ieși mult bine” (Cuv. Paisie Aghioritul). Însă răspunderea oamenilor nu este anulată: „vai omului prin care vine sminteala” (Matei 18, 7).
Prin urmare, să nu ne arătăm neștiutori, spunând din obișnuință, atunci când auzim despre vreun rău săvârșit: „Toate sunt după voia lui Dumnezeu”.
Păcatul, care stăpânește lumea, nu poate fi identificat cu voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu, „cea bună și desăvârșită” (Romani 12, 2), nu se arată niciodată sub chip păcătos sau nelegiuit.
„Cel ce săvârșește păcatul este de la diavol, pentru că diavolul de la început păcătuiește” (1 Ioan 3, 8). Lumea zace în rău nu pentru că aceasta ar fi voia lui Dumnezeu, ci pentru că omul iubitor de păcat voiește astfel.
Autor: Ieromonahul Roman (Kropotov)
Sursa: pravoslavie.ru